STOCKHOLM. Som jag tidigare skrivit här på sidan var jag i Rumänien för några månader sedan. Från den resan skrev jag en artikel som publicerades i Expressen.
Jag fick nyligen höra att den översatts till rumänska för att nå en läsekrets som inte talar svenska men som är intresserad av att följa den svenska rapporteringen om landet. Därför återpublicerar jag den översätta artikeln här nedanför och tackar Raluca Mihu för väl utförd översättning.
EXPRESSEN, 8 iulie 2009
Epoca nostalgiei
Au trecut 20 de ani de la căderea dictaturii comuniste în România. Emanuel Sidea relatează despre o viaţă culturală încă tributară perioadei ceauşiste.
BUCUREŞTI. Mă înconjoară case în stil belle époque, înnegrite de timp; cerul Bucureştiului se acoperă de nori joşi, întunecoşi. Lătratul câinilor sparge tăcerea, apoi se aud tunete. În taxi ploaia se aude răpăind, dar primesc asigurări menite să mă liniştească.
- Se înseninează, uite orizontul, îmi arată şoferul, după care schimbă subiectul.
- În ultimii şapte, opt ani s-a schimbat mult în bine, zice şi face slalom printre cozile de maşini de pe bulevardul imens.
Mulţi români impărtăşesc această opinie. În spatele lamentării iniţiale – deceniile de supunere forţată au făcut din nemulţumire sport naţional – freamătă de fapt un optimism moderat. Printre gunoieri, comercianţi stradali, chelneri şi vânzătoare, aflaţi la baza piramidei ce constituie România, părerea generală este că lucrurile se îndreaptă spre mai bine. Sunt încă multe lucruri în neregulă, însă se preferă viziunea optimistă în această ţară în care democraţia împlineşte în curând 20 de ani. Atât a trecut de când regimul comunist a fost înlăturat prin revoluţia din 1989, iar dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost executat.
La restaurant mă aşez la masă cu Hanno Hoefer, regizor care conduce o casă de producţie împreună cu Cristian Mungiu, laureatul de la Cannes. El e de părere că pe români îi leagă experienţa comună a anilor petrecuţi în comunism. Regizorii de azi spun poveşti din acea vreme, şi chiar Hoefer va scoate în toamnă un film despre legendele urbane specifice perioadei comuniste.
S-au făcut câteva filme imediat după revoluţie, dar era mult prea devreme ca să prezinte o perspectivă realistă. Astăzi putem vorbi despre epoca ceauşistă în cu totul alt mod, declară el. În general românilor le place să creadă că istoria comunismului nu aparține doar fostului bloc sovietic, ci întregii Europe. Aşa cum nazismul, fascismul şi colonialismul au scris istoria Occidentului, şi comunismul ar trebui încadrat tot aici.
Totuşi, crede Hanno Hoefer, toată lumea ştie contextul istoric. Istoriile personale sunt detalii, ele vin ca nişte explicaţii şi încercări de a înţelege realitatea.
Dacă imediat după revoluţie se punea problema supravieţuirii, astăzi discursul se axează mai degrabă pe problematica trecutului, fapt ce e evident în producţiile culturale ale ultimilor ani, de pildă filmele remarcate pe plan internaţional. Hanno Hoefer subliniază că aşa zisul val cinematografic înseamnă de fapt o mână de filme ce-au ajuns un fel de “ultimul răcnet”.
Dar de ce se încăpăţânează oare producţiile culturale să se axeze în continuare în aşa mare măsură pe epoca ceauşistă, în loc să privească înainte? Fără îndoială, acea perioadă a lăsat urme adânci, şi într-o oarecare măsură românii par să ducă dorul timpurilor când ţara nu era marginalizată în Europa, ci măcar era celebră în lume pentru dictatura sa de fier.
- Nu se pune problema că regretăm acele timpuri, ba, dimpotrivă, absurdităţile zilnice ale epocii sunt subiecte de şuetă şi astăzi. Nostalgia ţine mai degrabă de tinereţea pe care mulţi şi-au petrecut-o chiar în acei ani, explică Hanno Hoefer.
Aceeaşi tendinţă spre nostalgie se regăseşte şi în literatură. Mircea Cărtărescu, cel mai important scriitor român contemporan, a cunoscut succesul internaţional cu poveştile sale despre epoca de dinainte de revoluţie, mai întâi cu volumul de nuvele Nostalgia, şi apoi cu trilogia Orbitor.
Însă interesul sporit pentru cultura română are şi o explicaţie, aflu în cadrul întrevederii cu Tania Radu, vicepreşedintele Instituluiui Cultural Român din Bucureşti, unul din cele 17 institute plasate în lumea întreagă, care lucrează activ pentru a promova exportul de cultură română.
Pe fondul sonor oferit de aerul condiţionat din birou, aceasta îmi explică cum România – după modelul polonez si unguresc – a adoptat o politică de export cultural, cu scopul de a face cultura română cunoscută în străinătate. În fiecare an, echivalentul a 100 de milioane de coroane suedeze, la care se adaugă salarii, sunt investiţi în fiecare filială a ICR.
Asta explică de ce atâtea edituri au început dintr-o dată să publice literatură română : editurile îşi aleg singure cărţile pe care vor să le publice, iar Institutul acoperă onorariul traducătorului şi o parte din costurile de producţie, şi în acelaşi timp specializează traducători şi oferă burse. Cu alte cuvinte, editurile au posibilitatea, practic fără nici un risc, să publice literatură română pe cheltuiala Institutului. În cazul în care cartea are succes de vânzări, câştigul îi aparţine editurii.
Această politică culturală a dat, fără îndoială, roade, din moment ce 160 de titluri româneşti au fost deja traduse în câteva zeci de limbi.
Există însă voci critice care susţin că strategia nu avantajează pe toată lumea.
Elena Vlădăreanu, poetă de succes şi realizatoarea unui emisiuni culturale zilnice la radio, e de părere că această politică a împins cultura română spre o ideologie orientată exclusiv către export. Elena îmi poveşte cum directorii de edituri din România se întorc de la târgul de carte din Frankfurt raportând interesul încă viu pentru cărţi despre perioada comunistă.
- Dacă aş scrie proză despre epoca ceauşistă, cărţile mele ar fi cu siguranță mai uşor de exportat, declară ea. Însă mie îmi place poezia şi nu vreau să mă adaptez tendinţelor.
(slut)
Andra om: Rumänien, rumänska, reportage, kultur, litteratur, film
